Blog #12

Posibilitatea ca oameni din jurul nostru să cunoască mântuirea ar trebui să ne pară suficient de valoroasă încât să devină dorință aprinsă a inimii, să ne inspire în formarea listei de rugăciune pe care o prezentăm lui Dumnezeu și să ne modeleze stilul de viață. Sau cel puțin așa ni se spune. În dreptul lui Pavel așa au stat lucrurile, potrivit cu ceea ce spune apostolul în Romani 10:1. În mod cert, inima și rugăciunile sale au cunoscut o diversitate de aspirații și solicitări însă, iată că la un moment dat, ele se comprimă într-o unică dorință și o singură rugăciune: mântuirea celor din neamul său. Generației noastre pare să-i scape importanța uriașă a mântuirii semenilor. Dacă încă ne mai gândim la destinul veșnic al celor din familiile noastre, în ceea ce-i privește pe vecinii, colegii sau prietenii noștri nu cred că putem afirma cu onestitate că inima ne este stăpânită de vreo dorință de a le vesti Evanghelia sau că agonizăm în rugăciune pentru mântuirea lor. Cum am putea redescoperi harul și frumusețea disciplinei spirituale a evanghelizării? Atitudinea de nepăsare față de soarta tragică a oamenilor pierduți, care caracterizează creștinul obișnuit din adunările noastre, reprezintă unul dintre cele mai groaznice falimente ale creștinismului secolului nostru.

În acest sens, nu suntem unici. Din istoria mai îndepărtată sau mai recentă a bisericii, știm că biserica nu a fost uniform de militantă în fiecare eră a existenței sale. Când spiritul misionar s-a reaprins în secolul al optsprezecelea, interpretarea generală a textului din Matei 28:19-20 populariza ideea că marea trimitere i-a vizat doar pe apostoli. Această eroare a fost îndreptată odată cu apariția primilor „părinți ai misiunii moderne.” Venind mai aproape, în România secolului douăzeci, trezirea spirituală din Oradea anilor ’70, alături de întoarcerea la fundamentele vieții spirituale autentice și reformarea principiilor morale, a generat și revigorarea spiritului misionar. Mărturiile care susțin această realitate sunt multiple. De la numărul impresionant de tineri care luau cu asalt, în fiecare duminică dimineață, garniturile de tren pentru a sprijini lucrarea lui Dumnezeu în bisericile mici de la țară, la listele de rugăciune cu persoane nemântuite pe care le aveau chiar și copiii de la grupele de școală duminicală, la rugăciunea în clocot din adunare și până la rugăciunile părinților pentru copiii aduși la binecuvântare, întreaga experiență creștină a fost marcată de acest spirit misionar.

Atunci, biserica se ruga pentru ridicarea unei noi generații de lucrători, iar când biserica se roagă… Așa a pus Duhul Sfânt deoparte oameni pentru lucrare, cu binecuvântarea bisericii locale și împuterniciți de sus. O parte dintre tinerii aceia entuziaști au auzit chemarea lui Dumnezeu și „au ajuns slujitori ai Cuvântului” ca păstori sau evangheliști. Au devenit ei înșiși oameni ai rugăciunii și ai Cuvântului. Secerișul este la fel de mare, iar holdele sunt coapte. Mai aude cineva chemarea Mântuitorului la rugăciune? Câmpul este vast și recolta este pregătită și „cine va fi de ajuns pentru aceste lucruri?” Un om? O biserică? Să ne rugăm Domnului secerișului! El Își va scoate lucrători; „Fiecare baptist, un misionar!” Rugați-vă ca, poate după mult prea multă vreme, tinerii să audă din nou chemarea; înduplecarea aceea sfântă care sfidează carierismul, pragmatismul, materialismul și toate celelalte „isme.”

Atunci s-a născut și o generație de copii pe care mi-ar plăcea să-i numesc „copiii trezirii.” Îmi amintesc cum, copil fiind, părinții mi-au spus că, la binecuvântarea mea, s-au rugat cu lacrimi ca Dumnezeu să facă din mine un evanghelist și că astfel de rugăciuni erau obișnuite în vremea aceea. În zilele noastre, o astfel de rugăciune i-ar face pe părinți să pară cel puțin ciudați, dacă nu total rupți de realitate. În ceea ce mă privește, toată copilăria m-a impresionat dorința părinților. Chiar și în adolescență m-a urmărit, până când am înțeles personal chemarea Domnului. Mă responsabilizează până în ziua de azi. De ce sunt atât de rare rugăciuni ca ale Anei, care cer copii închinați Domnului pentru toate zilele vieții lor? Ne rugăm pentru protecția lor, pentru sănătate, înțelepciune, bunăstare și chiar pentru mântuire, dar nu i-am da Domnului. Avem nevoie de copii închinați Domnului, nu doar frumoși, sănătoși, deștepți, cuminți și care „la vremea potrivită…” Știți la ce mă refer.

De curând am revenit asupra unui pasaj biblic ce m-a făcut să privesc într-o lumină nouă chemarea lui Dumnezeu pentru credincioși. În Isaia 62:6-7 Dumnezeu anunță Ierusalimul că a pus pe zidurile sale niște străjeri al căror rol este să strige zi și noapte către Dumnezeu și să-I amintească de Ierusalim până când Dumnezeu Își va împlini promisiunile. În acest caz, străjerul nu are datoria de a avertiza cetatea cu privire la pericolul care se apropie, ci el trebuie să-I amintească permanent lui Dumnezeu că S-a angajat să restaureze Ierusalimul. Textual, Dumnezeu cere acestor oameni să nu tacă, să nu se odihnească și să nu-I dea răgaz până când nu va reda slava Ierusalimului. Cât de izbitor seamănă responsabilitatea străjerilor cu insistențele supărătoare ale văduvei care cerea unui judecător nedrept să-i facă dreptate în cearta cu pârâșul ei! Și ce asigurare că, de vreme ce un judecător nedrept s-a lăsat înduplecat să facă dreptate doar pentru a scăpa de aceste insistențe, Dumnezeu va face în curând dreptate aleșilor Lui, care zi și noapte strigă către El!

În Isaia, din dragoste pentru Ierusalim, Dumnezeu Însuși nu tace (Isaia 62:1) și astfel se explică de ce străjerul nu tace la rândul lui. Când ai stat suficient lângă Dumnezeu înțelegi o frântură din iubirea Lui, iar dorințele tale se armonizează cu ceea ce descoperi în comuniunea cu El. Rugăciunea se conformează apoi cu ceea ce ai primit în inima ta din prezența lui Dumnezeu. Comuniunea cu Dumnezeu nu te va lăsa nici leneș, nici neroditor. Dorința inimii, mijlocirea neîntreruptă și mărturia personală își găsesc vitalitatea în această sursă inepuizabilă și binecuvântată, în ființa lui Dumnezeu. Amintește-ți cât de mult a iubit Dumnezeu lumea și nu uita că oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit! Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Și cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Stai mai mult lângă cruce! Ce declarație de dragoste e crucea! Dumnezeu nu tace. Nu tăcea nici tu! Rămâi lângă cruce până când te copleșește dragostea lui Cristos pentru niște păcătoși condamnați, în numărul cărora ai fost și tu. Apoi, împreună cu alții care au fost iertați, ridică-te și caută alți condamnați!