Eugen Jurenco – trăind pentru cei umili și neajutorați
Fragment din monografia „Un secol de har – Prima Biserică Baptistă Română din Regat”
Autor: Silviu Jurjeu și Ilie Pop
Eugen Jurenco s-a născut la 3 aprilie 1905, într-o familie înstărită din localitatea Sadova, din Basarabia. A avut o situație materială bună care i-ar fi permis să facă orice alegere pentru viitorul său, dar după absolvirea școlii primare, optează pentru cursurile Şcolii Normale din Bucureşti, devenind învăţător. Se întoarce în Basarabia unde este angajat la o școală din Chişinău. A făcut o meserie pe placul său, pentru că iubea copiii.
Familia din care provenea era de credinţă ortodoxă, mama lui fiind devotată credinței sale. Aveau o mulțime de icoane în casă, la care se închinau și credeau în puterea lor.
În jurul vârstei de 19 de ani a trăit o dezamăgire care avea să genereze căutările sale în plan spiritual. Rugându-se cu fervoare la icoanele sale și neprimind răspunsul așteptat, l-a cuprins o mare îndoială în ce privește credinţa sa.
În acea perioadă a auzit câte ceva despre pocăiți și a simțit un îndemn lăuntric să ceară acolo ajutor. De această dată însă a avut revelația că a crede în Dumnezeu înseamnă mai mult decât a cere și a primi răspuns, iar acolo L-a întâlnit pe adevăratul Dumnezeu.
La vârsta de 20 de ani primeşte botezul și de aici viața îi va fi total schimbată, va intra pe un alt făgaş.
Fiind o persoană comunicativă și simțind că are o altă menire, intră în grupul misionar de tineret al bisericii, cu care străbate Basarabia în lung şi-n lat.
La 21 de ani este recrutat în armată și ajunge la Turnu-Măgurele. Aici exista un mic nucleu de credincioşi baptişti care se adunau în casa familiei Văleanu intrând în legătură și cu sora Eliza Alexandratos, preşedinta asociației Marta a Bisericii Golgota, care misiona în acea zonă. Pe durata stagiului militar, care pe atunci dura trei ani, duce o activitate înflăcărată de evanghelizare ce contribuie semnificativ la mărirea grupului de participanți la întâlniri. În cadrul armatei aflându-se despre opțiunile sale religioase este deseori pedepsit.
După efectuarea stagiului militar se întoarce în Basarabia unde își reia activitatea misionară alături de familia Sorocea, Irida Căldăraru și mulți alții. Biserica baptistă pe care o frecventa la Chișinău îi avea ca pastori pe Boris Bușilă și pe Cosmopol, care au fost deportați în Siberia în toamna anului 1940 și nu s-au mai întors de acolo niciodată. Soția pastorului Boris Bușilă, Raisa Bușilă, a fost mulți ani organista bisericii noastre.
În toamna anului 1931 se căsătorește cu Valentina Gargonitz şi se mută în orașul Bălți. Aici este ales predicator și își va continuă activitatea misionară în întreaga Basarabie. Atunci când libertatea de credință era restricționată și când, poate, cei din conducerea Uniunii erau mai timorați decât mulți din restul țării, Eugen Jurenco păstra relații bune cu autoritățile locale din Bălți și cu cele de la Chișinău, care au fost mai îngăduitori cu bisericile, iar lucrarea lui Dumnezeu a prosperat.
Odată cu ocuparea Basarabiei de către sovietici, bisericile sunt închise, iar cei care își exprimau opiniile creștine, indiferent de confesiune, erau deportați. Eugen Jurenco a avut parte, la rândul său, de un tratament special, prin care Dumnezeu și-a arătat slava. O perioadă a fost anchetat săptămânal de KGB pentru a da explicații despre credința lui. În data de 24 iunie 1941 a fost înștiințat să se pregătească pentru deportare împreună cu soția și cele două fiice, Ira și Liuba. Dar Dumnezeu a intervenit și deportarea nu a avut loc.
După 1941, sub regimul Antonescu, situația nu se ameliorează. În primăvara anului 1942, în urma unei altercații cu un capelan ortodox – pe care îl invită să meargă pe front să dea binecuvântarea celor ce mor în lupta împotriva sovieticilor, în loc să culeagă daruri de pe la casele gospodarilor – primește de la București ordinul de încarcerare într-un lagăr de maximă siguranță. În vara anului 1942 este arestat și condamnat la muncă silnică. Era obligat să tragă zilnic un butoi de 1000 de litri de apă prin tot lagărul. Butoiul era pus pe scheletul unei căruțe a cărei oiște era înfășurată în sârmă ghimpată. Cât timp a făcut această muncă, rănile de pe corp nu au avut niciodată timp să se vindece. Pentru că se dorea exterminarea lui, a fost pus într-o celulă cu un deținut bolnav grav de TBC și forțat să mănânce din aceeași farfurie cu acesta. Nu avea dreptul la vizită, la corespondență sau la pachet din partea familiei.
(VA URMA)