Blog #2

Interviu cu conf. univ. dr. Dan Botică, Președintele Senatului UEO

Viața noastră de zi cu zi reprezintă un șir neîntrerupt de alegeri, unele mai puțin importante, iar altele de o importanță vitală, care ne definesc și ne dau valoare ca oameni. Tot o alegere este și aceea de a iubi. Cea mai mare poruncă biblică ne responsabilizează și ne cere să-L iubim pe Dumnezeu, iar apoi pe aproapele nostru. Dragostea nu este o alegere. Dragostea este o poruncă, pentru (ne)respectarea căreia vom fi răspunzători. Pentru a putea avea impact în locul în care ne aflăm, trebuie să-i iubim pe semeni, indiferent de atitudinea pe care o au ei față de noi, pentru că și noi am fost iubiți de Cristos.

Iubirea de Dumnezeu și iubirea de semeni e un imperativ biblic, care a avut și încă are impact, mântuind și salvând oameni de la pierzare. Aceasta este puterea iubirii și acestea sunt câteva dintre lucrurile despre care fratele Dan Botică ne va vorbi în următoarele rânduri.

Un gând binecunoscut, care circulă în biserici dintotdeauna, este acela că noi, credincioșii, trebuie nu doar să nu ne potrivim chipului acestui veac, al societății în care trăim, ci am căpătat misiunea specială de a avea un impact în viața oamenilor, într-un mod special și cu totul deosebit, în ceea ce privește viața spirituală.

Este acesta un lucru realizabil, ori o chestiune ce ține strict de lucrarea divină, neimplicând intervenția omului? Are Dumnezeu nevoie de om pentru a transforma un păcătos? Care este motivul pentru care alege înfăptuirea unei atât de mărețe lucrări printr-o atât de limitată ființă, supusă slăbiciunilor și căderilor, cum e omul, fie el chiar credincios?

R: Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea Lui. Aceasta înseamnă că eu am capacitatea de a iubi şi libertatea morală pe care o presupune iubirea. Adică să aleg să nu iubesc. Ştim, de asemenea, că cea mai mare poruncă este să-L iubesc pe Domnul Dumnezeu şi că a doua cea mai mare poruncă este să-l iubesc pe aproapele meu (pe care Domnul l-a definit ca fiind chiar persoana inconfortabilă din viaţa mea, la care nu aş vrea să mă raportez).

Dacă destinul existenţei mele este să iubesc, şi dacă dragostea este exprimată deseori în Scriptură sub formă de verbe la modul imperativ, este evident că lucrarea divină implică intervenţia omului născut din nou. În plus, imperativul scoate în evidenţă faptul că iubirea este un act al voinţei, mai ales când sentimentele lipsesc. Când Dumnezeu îmi porunceşte să fiu lumină în societate şi să iubesc, El ştie că lucrează cu un om slab şi vulnerabil. Altfel nu ar porunci, ci ar lăsa lucrurile să-şi urmeze cursul firesc. Cred că mărturia unui om supus slăbiciunilor, dar transparent şi consecvent în iubire şi sfinţenie, este mult mai puternică decât mărturia unui om care luptă să pară imun la slăbiciuni.

Impactul poate fi pozitiv sau negativ. Ce ne dorim este ca universitatea noastră să se situeze în cea dintâi categorie și să aibă un impact pozitiv în societate. Așadar, ce credeți că ar trebui să aibă în vedere fiecare ,,reprezentant” al universității, fie el profesor, student sau angajat, pentru a fi o influență pozitivă în întunecimea minții acestei lumi? Cum poate un credincios să aibă impact asupra vieții unui necredincios?

Și, cu referire la școala noastră, cum poate aceasta să tragă un semnal de alarmă pentru societate, pentru oamenii firești, motivându-i să-L caute pe Cristos?

R: Din punct de vedere al Scripturii, impactul se manifestă în două moduri: „vizibil” şi „invizibil”. Vizibil, în sensul că oamenii trebuie să VADĂ faptele mele bune şi să AUDĂ Evanghelia. Francis de Assisi este deseori citat cu expresia: „predică Evanghelia în orice loc şi cât mai des posibil şi, când este absolut necesar, foloseşte şi cuvinte.” Scriptura însă menţine o balanţă mult mai sănătoasă între fapte şi cuvinte. Dacă omul necredincios vede doar exemplul meu moral, dar nu aude nimic despre Cel care a făcut transformarea în mine, atunci mesajul pe care i-l transmit este despre salvarea prin moralitate, nu prin Isus. Ceea ce este oricum nerealizabil.

Fariseii au fost unii dintre cei mai morali oameni din vremea aceea. Şi totuşi, nimeni nu a fost vreodată mai departe de Domnul Isus decât fariseii. Apoi, impactul se manifestă „invizibil”, prin lupta pe care o duc pentru acești oameni în rugăciune. Când mă rog activ pentru oportunitatea de a fi o mărturie, rugăciunea mă transformă și pe mine și Îl face pe Dumnezeu să-Și împlinească promisiunea de a răspunde la acea rugăciune. Oamenii firești pot fi ajutați să înțeleagă că punerea luminii sub obroc nu va aduce bucuria nici în propria lor viață, nici în viața prietenilor lor nemântuiți.

Dacă cerul se bucură ori de câte ori oamenii pierduți se întorc la Dumnezeu, dar eu nu fac niciodată nimic pentru mântuirea lor, atunci bucuria va lipsi din viața mea. O viață fără bucurie deplină este o viață mediocră. O inimă în care nu se bucură Duhul Sfânt este o inimă tristă. În plus, Scriptura ne aseamănă cu un străjer care trebuie să avertizeze cetatea că se apropie dușmanul, şi care, dacă nu o face, va da socoteală pentru sufletele din acea cetate.

Probabil că multe generații ale Universității Emanuel au fost puse sub lupă, atent analizate și, în funcție de impactul pozitiv sau negativ, concluziile au fost trase, iar unii necredincioși au fost, mai mult sau mai puțin, îndemnați să se uite la viața pe care o trăiesc și să-și dorească o schimbare, o viață trăită frumos, ca în timpul zilei. Cu siguranță acest lucru s-a realizat uneori fără a ne da seama și tot cu aceeași certitudine am putea spune că puterea exemplului este esențială și în afara universității, nu doar aici. Este posibil ca un student să fie un adevărat urmaș al lui Cristos doar în preajma credincioșilor și adept al unor ,,plăcerii nevinovate”, păcătoase, când intră în contact cu oamenii din lume? Cum le-ați atrage atenția acestora asupra faptului că tot ceea ce spun sau fac, la școală ori într-alt loc, este ,,monitorizat”, urmărit, analizat de cel puțin un necredincios?

R: Da, este posibil ca un student sau un profesor să creadă că poate sluji la doi stăpâni, adică să aibă o inimă împărţită. Sfinţirea este un proces care durează o viaţă întreagă şi care admite şi slăbiciuni, nu numai virtuţi. De aceea Scriptura este plină de verbe la modul imperativ despre umblarea în lumină şi despre imposibilitatea luminii de a sta la masă cu întunericul. Personal, eu aş insista nu doar asupra consecinţelor pe care le-ar suporta un creştin compromis, ci şi asupra avantajelor pe care le-ar avea dacă ar fi o mărturie pentru cei necredincioşi.

De obicei, membrii unei biserici ştiu că Dumnezeu va judeca o mărturie întinată, şi totuşi, unii pare că au devenit imuni la perspectiva de a fi pedepsiţi de Dumnezeu. Noi nu putem decât specula dacă această indiferenţă vine din imaturitate spirituală, neveghere sau pur şi simplu dintr-o inimă care nu a fost născută din nou. Însă faptul că ei ştiu despre consecinţe şi continuă în indiferenţa lor, înseamnă că avertismentele nu mai au efect în viaţa lor. Împreună cu avertismentele, însă, trebuie să-i facem conştienţi că un suflet care slujeşte la doi stăpâni e un suflet chinuit, care nu va trăi bucuria deplină şi pacea care întrece orice pricepere, nici în relaţia cu Dumnezeu şi nici în relaţiile cu cei din jur. O inimă împărţită este o inimă nefericită!

Mulți oameni nemântuiți afirmă: „Decât să fiu precum X și să mă cred creștin/pocăit, mai bine așa cum sunt acum. La urma urmei, nu sunt un om rău!”

Sunt îndreptățiți cei care se scuză astfel, motivând refuzul de a intra în familia lui Cristos pe baza unui exemplu negativ de credincios? Are fundament afirmația lor? De ce refuză să privească spre oamenii a căror trăire este curată?

R: În inima lor, DA, ei cred că sunt îndreptăţiţi. Unul dintre semnele inimii care nu a fost născută din nou este auto-îndreptăţirea. Verbul în limba greacă din expresia „să se îndreptățească [pe sine]” (Luca 10:29) este verbul pe care deseori îl traducem cu „să fie neprihănit”. Vina atârnă greu asupra conştiinţei. Nimănui nu-i place să umble cu cugetul împovărat. Este absolut normal ca un om cu inima netransformată să-şi aline conştiinţa vinovată îndreptăţindu-se în ochii lui. Ce altceva ar putea face o inimă întunecată?

Mai este încă un motiv pentru care omul ne-născut din nou preferă modelul așa-zișilor „creștini”. O trăire curată, pentru el, este o trăire care presune renunţarea la păcat. Într-o inimă născută din nou, renunţarea la păcat şi înfrânarea sunt roade ale Duhului Sfânt, care dau frumuseţe vieţii. Într-o inimă netransformată, înfrânarea apare ca o pierdere care împovărează viaţa. Un cioban a fost întrebat de un prieten creştin de ce nu vrea să se pocăiască. În sinceritatea lui, omul a răspuns: „Pentru că nu vreau să renunț la clisă și la răchie!”, adică la mâncare, băutură și, probabil, multe alte „plăceri”.

Ați întâlnit, fie înainte de a vă întoarce la Domnul, fie după acest moment, o persoană al cărei impact s-a făcut simțit în viața dumneavoastră? Ne-ați putea povesti, foarte pe scurt, această experiență, pentru încurajarea și motivarea tinerilor studenți la a trăi frumos?

R: Am avut harul de a cunoaște un credincios în Statele Unite care a îmbinat în viața lui excelența academică cu excelența slujirii și a sfințeniei. De obicei, universitarii se închină idolilor cărților, conferințelor, cercetării și, bineînțeles, ai prestigiului care îi ridică deasupra semenilor din breasla lor. Omul acesta a ajuns la unele dintre cele mai cunoscute universități din Statele Unite. Era un predicator pe care și l-ar fi dorit multe biserici. Și totuși, nu am văzut un alt om mai frumos spiritual și mai smerit decât el. A fost modelul de credincios care a văzut în realizările profesionale binecuvântări de la Dumnezeu, nu oportunități de a ieși în evidență. În inima lui, greutatea acestor realizări a produs umilință, nu aroganță.

În loc să-l împovăreze, ele l-au făcut liber să facă întotdeauna pasul înapoi în favoarea semenilor lui. E un standard pe care nu l-am atins încă, dar care mă motivează neîncetat.

Astfel, impactul creștinului și impactul Universității ,,Emanuel” trebuie să se manifeste în ambele sensuri – vizibil și invizibil. Să nu ne amăgim cu faptul că putem sluji la doi stăpâni. ,,O inimă împărțită este o inimă nefericită!”, iar auto-îndreptățirea nu este semnul unui suflet mântuit, născut din nou, ci scuza unui cuget împovărat. Să-L iubim pe Dumnezeul nostru cu tot ce suntem, iar pe oameni ca pe noi înșine. Să ne lăsăm motivați de faptul că El nu lucrează cu oameni perfecți, ci îi folosește pe cei slabi, dar gata să facă o schimbare în această lume umbrită de rău. Să iubim și să ne punem la dispoziția Lui: iată cum vom putea avea impact și iată felul în care Cristos Se poate face văzut în noi pe acest pământ.